Psihologia crimei [guest post]

de Anastasia Borbil [guest post]
“Only to live, to live and live! Life, whatever it may be!” 

Romanul „Crimă şi pedeapsă” (1866) scris de F.M. Dostoievski este un roman de factură social-filosofică, axat pe problematica complexă a psihologiei crimei. Pornind de la adversitatea scriitorului faţă de burghezie şi sistemul capitalist, creaţia literară reliefieaza suferinţa pe care o îndura clasa socială de jos a acelei perioade. 


Acţiunea romanului e plasată în anul 1865, marcat de o gravă criză financiară, sub care debutează povestea personajului principal, Raskolnikov. Familia acestuia are o situaţie materială precară, care îl împinge pe acesta să renunţe la studiile universitare. În aceaşi situaţie materială mizeră se află şi Dunia; un personaj secundar al romanului,al cărei destin e ilustrat pentru a sublinia tema pauperităţii;  care e nevoită să se vândă ca o prostituată de rând. În acest context, Raskolnikov săvârşeşte o crimă, ucigând o cămătăreasă. Astfel, firul epic principal este motivarea crimei şi, în continuare, analiza impulsurilor care îl împing în cele din urmă pe eroul principal să-şi recunoască fapta. 


Iniţial, protagonistul întrezăreşte în ideea crimei posibilitatea de a le salva de la mizerie pe cele care îi sunt dragi, mama şi sora lui. El îşi justifică astfel dreptul de a se abate de la normele morale obişnuite, plasând ca scop ultim ajutarea semnilor săi. Pe tot parcursul romanului, crima este motivată prin mizeria de care suferă şi la care este martor Raskolnikov. Prin intermediul introspecţiei, naratorul ilustrează trăirile sufleteşti ale acestui personaj complex: indignare, compasiune, empatie şi un profund interes pentru orice suferinţă omenească. Ulterior, asasinul se va simţi izolat şi însingurat, incapabil să mai comunice cu semenii săi, fapt ce îl va împinge spre o disperare profundă şi, în final, spre mărturisirea faptei. Pe tot parcursul romanului, cititorul tinde să-l privească pe Raskolnikov ca o victimă a propriului destin şi să vadă soarta lui drept o tragedie determinată de nedreptatea socială. 

Din punct de vedere social-psihologic, romanul plasează crima săvârşită de protagonist drept un rezultat al mediului în care trăieşte. Interesul pentru ierarhizarea socială şi felul în care aceasta poate determina, direct sau indirect, comportamentul uman, se înscrie într-o tendinţă manifestată de psihologia socială. Influenţa socială, a factorilor externi şi a mediului e singura care poate motiva fapta de natură deviantă a unui asemenea personaj: un student inteligent, cu o puternică forţă de percepţie şi un simţ al empatiei bine conturat. Marcat de episoade schizofrenice şi psihotice, protagonistul e împins la limita suportabilului de sărăcia şi mizeria în care e nevoit să-şi ducă existenţa. Din acest punct de vedere, romanul e evident influenţat de teoria marxistă a luptei de clasă şi e o critică asiduă a stării de fapt a societăţii din Rusia ţaristă a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. 

Din punct de vedere al psihologiei sociale, care consideră că comportamentul uman se împarte în două categorii: prosocial şi antisocial, se iveşte o dilemă, deoarece felul de a acţiona al protagonistului este motivat în esenţă de o intenţie altruistă: cea de a-şi ajuta semenii, fapt ce se înscrie în caracteristicile de tip prosocial, însă repercusiunile care apar după săvârşirea faptei o încadrează pe aceasta în sfera antisocialului, deoarece afectează bunăstarea altor membri ai societăţii. 



Se remarcă din atitudinea personajului o puternică tendinţă spre alienare socială, Raskonlikov considerându-se un „supraom”, fiind separat de restul societăţii din cauza mândriei sale accentuate. El e incapabil să relaţioneze cu semenii săi, iar pe parcursul romanului izolarea sa de restul lumii va deveni din ce în ce mai profundă. Acest aspect e de mare importanţă în desfăşurarea acţiunii, deoarece datorită acestei presupuse superiorităţi, Raskolnikov consideră că ar fi justificată o încălcare a normelor morale generale, el fiind o aşa-numită excepţie dintr-o masă de indivizi.

 Însă, în pofida concepţiei de care dă dovadă acesta, comportamentul său poate fi interpretat din punctul de vedere al teoriei atribuirii sociale dintr-o perspectivă externă. Studentul nu ar fi săvârşit o asemenea crimă dacă nu s-ar fi aflat în situaţia respectivă. Prin prezenţa elementului stratificării sociale, care-l plasează pe protagonist într-o existenţă marcată de sărăcie şi nevoi de bază neîmplinite, este formulată baza crimei. Privind din acest unghi, devine evident că acesta suferă o disonanţă cognitivă, pe care încearcă să o elimine prin diferite justificări formulate la nivel introspectiv. Deşi ştie că e imoral să ucizi, el acţionează împotriva acestei credinţe, căutând în minte diferite argumente care să-l sustragă de la vinovăţie: faptul că săvârşeşte o faptă altruistă faţă de cei care se află într-o condiţie asemănătoare cu a lui, faptul că e cu mult superior oameniilor de rând şi de aceea nu poate fi tras la răspundere etc. Totuşi, pe parcursul romanului el va ajunge să-şi conştientizeze greşeala, fiind măcinat de regrete, lucru ce-l va face într-un final să mărturisească şi să fie tras la raspundere, fapt ce dovedeşte că acesta are o conştiinţă, întărind astfel argumentul conform căruia crima a avut la bază influenţe de ordin extern. 

Aspectul nihilismului şi tendinţa spre supraevaluare a protagonistului pot fi interpretate din perspectiva teoriei comparării sociale. Pentru evaluarea sinelui, acesta se compară cu indivizii care îl înconjoară, plasându-se pe o treaptă superioară acestora. Prin mândria sa tot ce reuşeşte să facă este să adâncească prăpastia formată între el şi ceilaţi, accentuând astfel alienarea socială şi izolarea, lucru ce contribuie înt-o anumită măsură la actul săvârşit. Raskolnikov e în esenţă un tânăr idealist rănit de realitatea tulburătoare care-l înconjoară. El are aşteptări mari de la oamenii pe care îi întâlneşte, iar aceştia îl dezamăgesc constant. De aceea, el se izolează treptat de restul lumii, fiind incapabil să mai relaţioneze eficient cu ei. În pofida acestui aspect, judecând după teoria identităţii sociale, protagonistul se identifică cu masa celor asupriţi, a celor sărmani, având într-o anumită măsură un sentiment că aparţine acestei comuniţăţi, însă nu ca un simplu membru, ci mai degrabă ca un lider care are rolul de a-i ajuta pe cei ce-i sunt inferiori.


Prin analiza psihologică profundă şi descrierea stărilor interioare suferite de protagonist, Dostoievski întemeiază o creaţie literară cu profunde implicaţii psihologice. Contemplând asupra diferitelor aspecte privind fapta săvârşită de Raskolnikov, cititorul este pus faţă în faţă cu o problematică socială ancorată în actualitate: ce anume îl împinge pe un individ la crimă? Preocupaţi de mult timp de aspectele acestei întrebări, psihologii au adoptat diferite poziţii în încercarea de-a ajunge la o concluzie clară. În cazul specific al romanului „Crimă şi pedeapsă”, autorul elaborează o viziune proprie, marcată de ideea conform căreia individul e rezultatul mediului în care se dezvoltă. Opţiunea pentru această concepţie e justificată în principal de plasarea în epocă a creaţiei literare şi de interesul constant al autorului faţă de cei sărmani şi asupriţi.



photo: https://ro.pinterest.com/
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s